Istoric teatru

DE LA CAZION LA TEATRU

Teatrul din Petroşani. Parcă îl ştim de când lumea. Dar nu este chiar aşa. Prezenţa lui în viaţa culturală a localităţii are nişte etape clare.
Odată cu boom-ul industrial de la începutul de veac XX, s-a impus şi un imbold al vieţii culturale. Prin 1904-1905 apare pe Strada Bisericilor (azi, Mihai Viteazul) „Cazinoul Funcţionarilor” în care vor avea loc şi manifestaţii culturale, mai des după 1912, când apare prima societate culturală denumită „Astra”. Ulterior, vor apărea astfel de societăţi şi la Lupeni (în 1919) dar şi altele, la Petroşani, aici organizându-se o serie de acţiuni cu scop cultural.
Respectivele „reşedinţe” vor fi şi gazdele primelor manifestări teatrale la Petroşani. Aşa vor fi prezentate o serie de piese de teatru, fie de amatori, fie ale marilor teatre din Capitală, cu reprezentanţii fie la „Cazinoul Funcţionarilor” sau sala „Apollo”.
Odată cu apariţia în peisaj a „Cazinoului Muncitoresc” din Colonia de Jos a Petroşaniului în anii `20, ce oferea o sală mult mai apropiată de cerinţele punerii în scenă a unei piese de teatru, se înmulţesc apariţiile marilor trupe cu mari actori din Capitală, printre care şi marele Constantin Tănase.

Politica „forțează” cultura
Noua orientare ideologică de după cel de-al Doilea Război Mondial aduce o nouă politică de culturalizare, mai ales în centrele muncitoreşti de pe cuprinsul ţării. Primul germene apare în 1945, odată cu înfiinţarea Şcolii Populare de Artă şi Cultură, care avea şi secţii de artă dramatică. Ideea înfiinţării unui teatru pentru Valea Jiului apare din ce în ce mai stringent, „în scopul de educare a maselor populare şi ridicarea nivelului cultural”, sub auspiciile Ministerului Artelor fiind înfiinţat în decembrie 1946 Teatrul Muncitoresc la Petroşani. Un teatru cu 40 de membri, cu un director (Dumitru Stănescu), cu un comitet de conducere (evident, cu mulţi politruci printre şefi…) cu actori şi personal auxiliar. La începutul anului 1947, teatrul va primi denumirea de Teatrul Muncitoresc, stabilindu-se ca sediu, clădirea Cazinoului Muncitoresc din „Olso gyarmat” – Colonia de Jos.

Dincolo de Decizia 2555…
Sub denumirea de Teatrul Muncitoresc „Valea Jiului”, acesta inaugurează pe 9 februarie 1947 stagiunea din acel 1947-48 cu piesa „Omul fără zâmbet” de Al. Korneiciuk, la secţia română, cu actorii Dorina Iotta, Dem Stănescu, G. Racoţi sau V. Constantinescu.
Lucrurile n-au mers însă prea bine, ceea ce a dus la concluzia că se impunea o reorganizare a instituţiei teatrale nou create.
Astfel, printr-o decizie a Ministerului Artelor şi Informaţiilor din 23 iunie 1948, ministrul Octav Livezeanu, se va înfiinţa Teatrul Poporului, Regionala Văii Jiului. El va avea un consiliu de conducere cu o structură stufoasă, cu un comitet de direcţie ales pe criterii politice, cu un personal de scenă şi administrativ detaşat de la Teatrul Poporului – Regionala Bucureşti, 14 actori din 31 fiind din Capitală, printre numele mai cunoscute fiind N. Neamţu–Ottonel, Sandu Sticlaru, Lilly Urseanu, Petru Asan sau Elena Antonescu. De asemenea, remarcabilă prezenţa unui regizor cunoscut, Val. Mugur, întreaga formulă a noului teatru fiind condusă de directorul Franz Auerbach.
Revenind la momentul de acum 66 de ani – februarie 1947 –, trebuie spus faptul că după inaugurarea stagiunii pe 9 februarie, cu piesa „Omul fără zâmbet”, două zile mai târziu asistăm la debutul secţiei maghiare a Teatrului Muncitoresc din Petroşani, piesa „Csakk egy kislany” (Numai o fetiţă), în regia lui E. Szocs. De altfel, luna februarie 1947 va fi una extrem de prolifică pentru Teatrul Muncitoresc din Petroşani, pentru că în următoarele zile asistăm la alte două premiere, „Fiul rătăcit” de Arnold şi Bach şi „Fata şefului de gară”, autor Dem Stănescu.
Presa locală remarca cu entuziasm, prin ziarul „Avântul”, precum că „Teatrul Muncitoresc Valea Jiului prezintă cu o sală arhiplină spectacole de înaltă ţinută artistică”.
De remarcat că directorul Franz Auerbach a „prins” cele două denumiri, Teatrul Poporului şi Teatrul de Stat „Valea Jiului”, în intervalul celor trei ani de directorat, în perioada 1948-1951.
Cele 4 nume ale Teatrului din Petroşani
Teatrul Muncitoresc „Valea Jiului” 1946-1948
Teatrul Poporului – 1948-1949
Teatrul de Stat „Valea Jiului” – 1949-1991
Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din 1991 până în prezent

La Cazinoul Muncitoresc
Teatrul Poporului, Teatrul de Stat
Vreme de 35 de ani, între 1946 şi 1981, sediul teatrului din Petroşani a fost „dincolo de barieră”, în Colonia de Jos, în clădirea construită în perioada 1923-1925, fiind dată oficial în data de 31 octombrie 1925, cu participarea, evidentă, a constructorului, „Societatea Petroşani”, fiind prezentată o premieră cinematografică.
Era o clădire complexă pentru vremea aceea, cu o sală de spectacole ce putea strânge cam 400 de spectatori, o bibliotecă bine dotată, un imens hol-sufragerie, ce servea şi de sală de baluri, un restaurant. Este de remarcat dotarea tehnică de „ultimă oră” a sălii de proiecţie pentru filme, considerat de forurile superioare de atunci, ca cel mai modern din România, după cinematograful „Aro” din Capitală, piesa de rezistenţă a sa fiind un aparat de proiecţie pentru filme sonor marca „Thorderson L.M. Chicago”, fiind al doilea de acest tip din ţară. Ideea de teatru s-a conturat tot în aceeaşi perioadă, când la iniţiativa inginerului Iosif Iancu se crează o societate pentru stimularea vieţii teatrale la Petroşani, în general în Valea Jiului prin crearea unui fond material pentru a putea plăti trupele de teatru care să vină în zonă.
Se va construi acest „fond de teatru” însăşi Societatea „Petroşani” achiziţionând bilete pentru piesele ce urmau a fi prezentate, ea oferindu-le gratuit muncitorilor societăţii, nepercepând nici taxe pentru trupele care veneau cu spectacole în sala Cazinoului Muncitoresc. Astfel s-au semnat contracte cu mari trupe de la Teatrele Naţionale din Bucureşti şi Cluj, marii actori ai vremii fiind prezenţi pe scena de la Petroşani: George Vraca, George Calboreanu, Ion Finteşteanu, Gheorghe Timică, Constantin Nottara.
Marele Constantin Tănase s-a deplasat la Petroşani alături de artiştii Companiei „Cărăbuş”, prezentând revista „Cioc, cioc, cioc!”, precum şi filmul „Visul lui Tănase”. De altfel, cu un alt prilej, în 1935, la Cazinoul Muncitoresc, Constantin Tănase va fi sărbătorit pentru 30 de ani de activitate teatrală, fiind prezentată opereta „La Calul Bălan”, iar doi ani mai târziu tot aici, va fi sărbătorit cu prilejul a 50 de ani de activitate teatrală, marele Iancu Brezeanu. În afară de mari trupe de teatru, Cazinoul Muncitoresc din Colonia de Jos a Petroşaniului a mai fost până la primirea sa de statut oficial ca teatru, gazda unor alte manifestări artistice de anvergură: concerte duminicale de fanfară şi simfonice, operă şi operetă, George Enescu şi Nicolae Leonard fiind printre vârfuri, baluri şi serate.
Evident, ca orice clădire multifuncţională, Cazinoul Muncitoresc nu a fost ocolit nici de o multitudine de activităţi cu caracter politic, social, sindical. Anul 1934 reţine rezenţa omului politic Nicolae Titulescu, participant la constituirea unei secţii „Valea Jiului” a antirevizionismului maghiar, tendinţă accentuat apărută în perioada interbelică.
Odată cu transformarea oficială a clădirii Cazinoului Muncitoresc, clădirea a continuat să fie gazdă bună atât pentru reprezentaţiile trupei de teatru locale, cât şi pentru artiştii veniţi din toată ţara. Asta până la darea în funcţiune a Casei de Cultură a Sindicatelor Petroşani, în 1966, care a preluat găzduirea tuturor manifestărilor de amploare între zidurile sale.
Cazinoul Muncitoresc, teatrul, a intrat într-un con de umbră, el fiind revitalizat după anul 1983, când a fost inaugurată noua clădire a teatrului, în fost clădire a Cazinoului Funcţionarilor, de fapt, actualul sediu al Teatrului Dramatic „I.D. Sârbu”.
Sub denumirea de Teatrul de Stat „Valea Jiului” Petroșani a funcționat timp de 42 de ani, între anii 1949-1991.
La 26 iunie 1991, în urma unui memoriu depus la Ministrul Culturii, se acceptă schimbarea denumirii în TEATRUL DRAMATIC „ION D. SÎRBU” PETROȘANI, cinstind memoria scriitorului Ion D. Sîrbu, născut în Valea Jiului, care a avut o prestigioasă activitate literară cu referire la locurile sale natale.

Ion D. Sîrbu
Ion D. Sîrbu s-a născut la 28 iunie 1919, în Petrila, ca fiu al minerului Ioan Sîrbu și al Ecaterinei (Glaser) Sîrbu. Face studiile liceale la Petroșani; Facultatea de litere și filosofie de la Cluj (mutată vremelnic la Sibiu), în 1945; Seminarul Pedagogic Universitar de la Cluj în 1948. Își dă doctoratul cu teza Funcția epistemologică a metaforei (1947) și între anii 1946-1950 este asistent, apoi conferențiar la Universitatea din Cluj. Odată cu instaurarea regimului comunist, este înlăturat din învățământul superior. Între anii 1950-1955 este profesor pentru învățământul mediu. În 1955, reușește să ajungă redactor la Revista de pedagogie, după șase luni se mută la revista Teatrul. În urma unei conjurații roșu-albastre, la 16 septembrie 1957 este arestat sub pretext „omisiune de denunț”. Până spre sfârșitul anului 1963 trece prin nopțile recluziunii. Între 1963-1973 a fost vagonetar la mina Petrila, șef de producție la Teatrul din Petroșani și apoi secretar literar la Teatrul Național din Craiova. Locuiește în Craiova, bine supravegheat (câțiva ani încă fără drept de semnătură), până la 17 septembrie 1989, când, în urma unui necruțător cancer, se stinge din viață.
Debutează publicistic în Răscruci, în 1941, cu articolul La răscruci. Literar în Curțile dorului, cu nuvela Duminecă. Editorial în 1956 cu volumul de proză Concert (Ed. Tineretului). În 1957 cu scenariul cinematografic Corigența domnului profesor (distins cu premiul Cinematografiei). Abia în 1973, reușește să revină în viața literară cu romanul De ce plânge, mama? (Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova) și Povestiri petrilene (Ed. „Junimea”, Iași), apoi cu Șoarecele B și alte povestiri (Ed. „Cartea Românească”, 1983) și în 1988, cu romanul Dansul Ursului (Ed. „Cartea Românească”).
Debutează dramaturgic cu Arca Bunei Speranțe în 1970, pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Din 1967 și până în 17 septembrie 1989, a scris 17 piese de teatru: Arca Bunei Speranțe, Iarna Lupului Cenușiu, La o piatră de hotar, Frunze care ard, Covor oltenesc, Simion cel Drept, A doua față a medaliei, Amurgul acela violent, Rapsodie transilvană, Bieții comedianți, Dacia 1301, Plautus și fanfaronii și Pragul albastru. Unele au fost strânse în volumele: Teatru (1976), Arca Bunei Speranțe (1982) și Bieții comedianți (1985).
Postum i-au apărut Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I, II (Ed. „Scrisul Românesc”, 1991, 1993), romanul testamentar Adio, Europa!, vol. I, II (Ed. „Cartea Românească”, 1992, 1993), Lupul și Catedrala (Ed. „Casa Școalelor”, 1995, București). Din corespondență, Traversarea cortinei (Ed. De Vest, 1993), Cu sufletul la creier și Printr-un tunel (Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1996, 1999). Din publicistică: Atlet al mizeriei, Obligația morală, Între Scylla și Carybda, Râs-cu-plânsul nostru valah, Între timp, murisem, Un deget pe o rană (Ed. „Ion D. Sîrbu”, 1994, 1995, 1996, 1999, 2003, 2005). Altele, probabil, și teza de doctorat așteaptă.
Premii: în 1982, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Arca Bunei Speranțe. În 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Șoarecele B și alte povestiri. Tot în 1983, Premiul Academiei pentru volumul Arca Bunei Speranțe. În 1985, Premiul Asociației scriitorilor din Craiova pentru volumul de teatru Bieții Comedianți. În 1988, Premiul Revistei „Ramuri” pentru întreaga creație. Post mortem, Premiul special pentru „Destine excepționale ale culturii românești” acordat de Uniunea Scriitorilor, pe 1993.

De 30 de ani, la locul potrivit: centrul Petroșaniului
Timp de peste patru decenii, sediul teatrului a fost găzduit în Colonia de Jos – „Olso gyarmat” – până când s-a luat decizia mutării sale, firesc, mai „la centru”, considerându-se astfel, pe bună dreptate, că și impactul de imagine și confort va fi altul, mai ales că pe la începutul anilor `80 teatrul intrase într-un con de umbră.
Astfel, începând cu data de 31 mai 1983, instituția Teatrului de Stat se mută în clădirea din strada Mihai Viteazul, nr. 2, înființat în 1905 ca și „Cazinoul Funcționarilor”.
Pentru a răspunde noilor cerințe, în perioada 1981-83, se adaugă o nouă aripă vechii clădiri, acest tot unitar edilitar urmând a deveni noul sediu al teatrului.
Dar ce a fost până atunci?

Clădirea-simbol din Petroșani
La începutul anilor 1900, Societatea Anonimă de Mine şi Cărbune „Salopotarjan” era o forţă în economia transilvană şi evident în Valea Jiului.
Ea avea să contribuie la dezvoltarea urbanistică a Petroşaniului, pe lângă construcţiile cu destinaţie proprie, industrială, societatea va fi preocupată şi de construirea unor clădiri cu destinaţie socio-culturală.
În primii ani ai secolului XX, Petroşaniul însemna „Colonia de Sus” (Felso gyarmat) şi „Colonia de Jos” (Olso gyarmat), între fiind calea ferată. Practic, centrul localităţii, „Colonia de Sus” însemna zona Străzii Principale (Fo utcza) şi Strada Bisericilor (actuala Mihai Viteazul), numită aşa pentru că aici existau Biserica Romano-Catolică (din 1887), Biserica Evanghelică Luterană (din 1892), împreună cu casele lor parohiale şi şcoala primară de fete (din 1893).
Prin anul 1904, Societatea „Salgotarjan” a sesizat un teren viran, la intersecţia celor două străzi şi a purces la ridicarea celei mai impunătoare clădiri ce o va avea Petroşaniul. Astfel, lucrându-se cu sârg, clădirea va fi ridicată doar într-un an, ea fiind dată în funcţiune în anul 1905. Va fi cea mai monumentală clădire din Petroşani, ea având câteva elemente ce merită menţionate.
Construită sub forba literei „T”, clădirea, cu o suprafaţă de 910 mp se înscrie în arhitectura central-europeană de la graniţa veacurilor XIX-XX. Având intrarea pe scări şi pe pasajul de forma unui arc de cerc, se remarca portalul apărat de o copertină de fier şi sticlă susţinută de două console de fier forjat cu înflorituri baroc, iar în stânga intrării şi la capătul coridorului, se afla câte o scară cu balustradă de fier forjat cu ornament vegetal. Axul format de sala de festivităţi de atunci (cu 250 de locuri şi scenă), împarte simetric clădirea. Dacă privim clădirea dinspre Strada Principală (Bd. 1 Dec. 1918), se observă ambele părţi situate spre nord şi sud faţă de ferestrele centrale, în patru canaturi, ca fiind identice, fiecare cu câte un balcon la etaj.
Dacă privim în plan orizontal, se naşte imaginea unei cruci. Ferestrele de jos sunt boltite, cele de deasupra, dreptunghiulare.
Astfel apare în peisajul urbanistic al Petroşaniului, Cazinoul Funcţionarilor Superiori ai Societăţii „Salgotarjan”, ce va genera în jurul său o serie de schimbări în peisaj. În 1907, se pavează cu piatră şi macaulam strada Bisericilor, un an mai târziu, în 1908, între clădire şi strada principală se amenajează actualul parc, unde se va construi o „pergolă”, un umbrar de lemn în stil italian, în care fanfara minerilor va concerta duminica.
După 1921, Cazinoul Funcţionarilor suferă modificări, la intrare adăugându-se un balcon etajat, cu arcade în stil brâncovenesc, clădirea devenind un loc de referinţă în viaţa oraşului, printr-o serie de evenimente social-culturale care se desfăşoară aici. Aici va locui viitorul rege al României (între 1930-40) Carol al II-lea, în iunie 1925, în calitate de prinţ moştenitor, care va participa la un concurs automobilistic pe vechiul Stadion Jiul.
După 1947, odată cu instaurarea regimului comunist, clădirea va intra într-o a doua viaţă, devenind Casa de Oaspeţi „Gheorghe Apostol”, nume dat în cinstea omului politic care s-a implicat în mişcarea sindicală şi în Şcoala de pilotaj din Petroşani.
În perioada 1949-1954 ea va avea statutul de „casă de protocol” cu circuit închis, pentru Societatea SOVROM (activitatea comună pentru exploatarea şi desfacerea cărbunelui pe baza unei relaţii economice sovieto-române), apoi din nou în patrimoniul Combinatul Minier Valea Jiului, tot cu rol de clădire de protocol până la construirea noii Case de Oaspeţi (hotelul „Onix”) în anul 1980.
În fine, al treilea ciclu al vieţii clădirii începe în anul 1983, când pe 31 mai, după ample modificări şi adăugiri, se inaugurează ca noul Teatru de Stat „Valea Jiului”, din 1991, Teatru Dramatic „I. D. Sârbu”.

Comments are closed.