Gabler. Hedda Gabler

după Henrik Ibsen

23

martie

În Trei surori (1901), încă din primele replici, ni se vorbește despre un general. Este tatăl mort al Olgăi, Mașei și Irinei. În Hedda Gabler (1891), un alt general dispărut, un alt tată – al Heddei – veghează din nevăzut scena. Ce este cu acești doi generali de la finalul secolul XIX și începutul secolului XX, în două dintre cele mai cunoscute piese de teatru ale umanității? De ce sunt ei absenți? De ce absența aceasta este atât de înșelătoare, de vreme ce intensitatea prezenței lor în extra-text pur și simplu nu poate fi trecută cu vederea? Ce coduri de onoare, de demnitate și de verticalitate umană au dispărut odată cu ei? Și, mai ales, de ce Ibsen și Cehov aleg să contrapună unui prezent degrada(n)t astfel de modele militar-paterne, suprimând instituția mamei despre care în nici una dintre cele două piese nu știm absolut nimic?

Similitudinile dintre Hedda Gabler și Trei surori se opresc, însă, aici. În textul lui Cehov, surorile și fratele lor oglindesc degenerarea, alterarea genei. La Ibsen, în schimb, Hedda, chiar și în secvențele de exces comportamental, pare că se opune din răsputeri acestor mutații, încăpățânându-se să conserve un fond pur și un sentiment al elitei. E ceva foarte riscant și foarte tulburător pentru noi acest proiect personal al Heddei, ceva ce ne evocă neliniștitor înfiorătoarele întâmplări ce au străbătut secolul XX. Și cred că tocmai în acest punct rămâne piesa lui Ibsen ofertantă pentru regizorul contemporan. Este Hedda o idealistă, una din familia lui Gelu Ruscanu, sfârtecată moral pe liniile dintre valorile în care crede și lumea în care încearcă, iluzoriu, să aplice aceste valori? Este ea un model sau un pericol? Este uniforma tatălui ei, generalul, de un alb imaculat sau poartă aluzii vagi, evocări ale unui nazism in nuce?

Fără îndoială, Hedda este unul dintre personajele cele mai de limită, cele mai pe „muchie de cuțit” din istoria teatrului universal. Ea pare să comprime în sine, deopotrivă, feminități incandescente, dar și lucirile reci ale unei Lady Macbeth nordice, erotismul demn de o nouă Cântare a Cântărilor, dar și o formă de ascetism sexual pe care doar o bănuim, cantități imense de viață dar și straturi de moarte și neant…

Mă tot întreb uneori dacă Hedda mai este posibilă azi, în secolul XXI. Dacă aș recunoaște-o într-un mall, într-un aeroport internațional, sau în ambiguul clar-obscur al vreunei săli de spectacole… Și dacă povestea ei este o afacere închisă dintr-o lume ibseniană sau, din contra, o poveste care mă privește și pe mine, cel de acum și aici. Mă tot întreb…

Călin Ciobotari

 

Hedda! Hedda? Hedda?!

Despre dragoste, pasiune, nerv și orgolii, despre un „glonț" în inimă care nu mai vrea să plece, despre amprenta unei copilării ciudate, despre mine și poate, uneori despre tine... despre Ibsen acum și aici... Gabler. Hedda Gabler.

Antonella Cornici, regizor


 

Cornică apărută în Luceafărul nr. 5, mai, 2019

 

Gabler. Hedda Gabler

 

În ultima vreme teatrele din ţară prezintă tot mai des spectacole cu piese care aparţin lui Henrik Ibsen, dovadă clară că modernitatea și temele operei dramaturgului norvegian continuă să intereseze. Amintesc câteva: Rosmersholm, în regia controversatului Andriy Zholdac, și Hedda Gabler, în regia lui Andrei Şerban, ambele evenimente ale Teatrului Maghiar din Cluj, dar și Hedda Gabler, în regia lui Botond Nagy la Naţionalul din Sibiu, Familia Ibsen, în regia lui Cristian Ban la Teatrul clasic Ioan Slavici din Arad (un scenariu care include pasaje din Nora, Femeia mării etc.). Acestora li se adaugă, ridicându-se la o cotă valorică surprinzătoare, o recentă premieră a Teatrului I. D. Sârbu din Petroşani, având ca titlu Gabler. Hedda Gabler, după o versiune dramaturgică în notă cehoviană, vizibilă în atmosferă și simplificarea acțiunii, al cărei autor este criticul de teatru Călin Ciobotari. Ibsen face în piesa sa apologia personajului răzvrătit, cu un eu exacerbat, tentat să sfideze limitele. Cu o copilărie marcată de autoritatea tatălui, general, fetiţa angelică preferă să se joace cu pistoalele părintelui și nu cu păpușile. Aparent, ca tânără femeie, ea se conformează normelor societăţii, viaţa circumscriindu-i-se traseului comun oricărei femei burgheze, în fapt însă e conştientă de mediocritatea înconjurătoare, simțindu-se disperare existenţială în măsură să împingă la suicid. Regizoarea Antonella Cornici, cum era de așteptat, pune un accent special pe condiția femeii frustrate, incapabile să se smulgă din matricea existenţială paternă. Hedda îi consideră, parafrazându-l pe Sartre, vinovaţi de nefericirea ei pe ceilalţi, fiind conectată simultan la două realități. Cea a cotidianului şi cea a mentalului. Fantoma tatălui-general, un fel de absenţă-prezenţă, bântuie precum spiritul tatălui lui Hamlet, figurând în contextul narativ ca accepţiune simbolică generatoare de cauze şi efecte.

În spaţiul casei lui Jorgen şi Heddei Tesman, odată cu întoarcerea tinerilor căsătoriţi din voiajul de nuntă, personajele intră, constrânse parcă la un ceremonial de rutină, în problemele mărunte ale vieţii, iar interpreții într-o frisonantă stare creativă. Mătuşa lui Jorgen, domnișoara Juliane, ferm portretizată de Oana Liciu Gogu, nu-și ascunde curiozitatea, obsesiv afișată, de a afla dacă familia se va mări sau nu. Doamnei Elvsted, prototip prin excelență de femeie iubitoare, dăruită muncii, înrudită cu Sonia (Unchiul Vania) şi Olga (Trei surori), Irina Bodea Radu îi asigură un profil punctual cu temperament și detalii psihologice diversificate. Eilert Lovborg, cărturar de vocație, cu preocupări în domeniul filozofiei, expus riscului distrugerii de către o societate ”de proastă calitate”, este înfățișat de Marian Politic cu un aer boem, voit aiuristic, cu predispoziţii bahice, fără să-i submineze dramatismul. În Jorgen, omul pe care te poţi baza, desigur, dacă îi suporţi suficienţa şi micimea, atuul care îl distinge pe Radu Tudosie e naturalețea. În histrionicul Brack, în schimb, Cosmin Rădescu disimulează excelent, cu dinamism şi tensiune, sub masca onestității, perfidia și infidelitățile masculului fără scrupule. Nimfă-amazoană în costum negru, de călărie, Heddei pare că-i este cunoscută replica Mașei lui Cehov: „am să-mi bat joc de viaţa mea”. Deși îi lipsește instinctualitatea primară, gata să întunece minţile bărbaţilor, cum și un plus de senzualitate în rostirea cuvintelor, Amelia Toaxen rămâne, totuși, într-un personaj traumatizat, nod gordian în text, o prezență atractivă, fragilă fizic, cu un păr lung, roşcat, cu o aură de mister. Antonella Cornici (nu ştiu dacă s-a gândit dinainte sau s-a orientat la faţa locului) îi contrapune Heddei pe Berte, servitoarea, a cărei mărturisire („mi se pare că văd un general înalt care tot umblă prin camerele astea”) trimite cu evidență la un transfer de personalitate. Avem astfel o nouă ipostază a Heddei în care Corina Vişinescu investește energie și afectivitate. Scena dansului (coregrafia o semnează Victoria Bucun) este, de pildă, de o expresivitate plastică exemplară. Memorabilă e, de asemenea, și scena non-verbală, ilustrată prin video mapping, în care fiica îşi ucide (mental) tatăl (deja mort). Aceasta concentrând într-o îmbrăţişare o explozie de trăiri. Dacă în piesă Hedda trage cu pistolul „în slava cerului”, sugerând că ar atenta la viaţa lui Dumnezeu, în spectacol ținta o constituie o nălucă din propria-i închipuire. Și video mappingul (Andrei Cozlac) şi light designul (Lucian Moga) întreţin augmentat, metaforic vorbind, o exhibare a angoaselor și paradoxului. Muzica lui Cari Tibor reprezintă o modalitate de transgresiune a acţiunii de la un plan în altul, explorând şi cartografiind crize sufleteşti. În decorul şi costumele Alinei Dincă Puşcaşu, ancorate estetic într-o cromatică a griului-perlă, culoare care face palpabilă senzaţia spaimei, a frigului, a morţii, personajele pendulează permanent între timpul trecut (autoritatea, amintirea generalului) și timpul prezent (realul scenic).

Antonella Cornici autentifică drama ibseniană, din care e imposibil de evadat, ideatic și emoţional, într-un spectacol important, așezat cu inventivitate şi rigoare pe laitmotivul ratării.

Dana Pocea