Procesul

de Valeriu Butulescu

21

septembrie

„În plină perioadă proletcultistă, de instaurare a „democrației” dictaturii proletare, Ion D. Sîrbu și-a permis luxul de a avea coloană vertebrală, de a fi moral politic și, deși stângist, să critice derapările și excesele politicii partidului unic conducător, dar și să refuze brutal să devină delator. Ca urmare ajunge victimă a politrucilor și securiștilor aserviți „flegmei roșii”. I se înscenează un proces pentru delictul de a fi scris o piesă de teatru despre suferințele minerilor din Valea Jiului, „Sovromcărbune”, cu care ar fi încercat subminarea statului socialist. Piesa nu s-a găsit niciodată, însă autorul ei a fost condamnat la șapte ani de temniță grea. În mod exemplar! Prin spectacolul nostru încercăm o lectură „flash back”. Imaginăm un Gary Sîrbu care-și povestește retrospectiv ororile experimentate în birourile defunctei securități. Această privire înapoi o vrem nu mânioasă, ci născătoare, dacă nu de iertare, măcar de înțelegere și înțelepciune.” - Horațiu Ioan Apan


Cronici:

Mai mult decât un spectacol -omagiu – Procesul

Adrian Ţion

Tribuna, octombrie 2019

 

2019 a fost declarat „Anul cultural I.D. Sîrbu” şi manifestările prilejuite de centenarul naşterii scriitorului s-au succedat sub diferite forme pe la instituţiile de cultură şi artă din ţară. La Petroşani, ele au avut o semnificaţie aparte. Scriitorul este considerat pe drept cuvânt un spiritus loci al Văii Jiului, ridicat dintr-o familie de mineri din Petrila şi împărtăşind soarta oamenilor din această „Vale a plângerii” din mijlocul geografic al României. Patronul spiritual al instituţiei teatrale din localitate a fost omagiat începând din data de 28 iunie 2019 (ziua naşterii scriitorului) şi manifestările au culminat cu premiera spectacolului Procesul în data de 8 septembrie 2019, cu câteva zile înainte de comemorarea dispariţiei sale, pe 17 septembrie 1989, deci la 30 de ani de la trecerea scriitorului în eternitate. Bietul scriitor, crunt nedreptăţit în cursul vieţii, s-a stins cu puţin înainte de a vedea cu ochii prăbuşirea regimului comunist, cel care i-a traumatizat viaţa, umilindu-l şi persecutându-l neîncetat.

După cum era firesc şi după cum se cuvenea, Teatrul Dramatic din Petroşani, care poartă numele scriitorului ca stindard valoric, a demarat un proiect, concretizat în scurt timp într-un spectacol-omagiu, despre viaţa şi suferinţele lui Ion D. Sîrbu, spectacol montat de regizorul Horaţiu Ioan Apan pe un text de Valeriu Butulescu. Dacă în plan real procesul comunismului a fost mai degrabă o jignitoare mascaradă politică lipsită de substanţă, în plan artistic-teatral acest „proces” a prins mai multă consistenţă în reprezentaţii cu impact direct asupra publicului, arătând adevărata faţă a totalitarismului de tip comunist, acuzând abuzurile poliţieneşti ale clasei la putere. Dau numai câteva repere la îndemână, montări ale Teatrului Naţional din Cluj din ultimul timp: Cel mai iubit dintre pământeni (spectacol realizat de Tudor Lucanu după Marin Preda), Porno de András Visky în regia lui Răzvan Mureşan şi Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre, montare aparţinând lui Răzvan Mureşan după un text al lui Matei Vişniec.

Spectacolul petroşenean imaginat de Horaţiu Ioan Apan reuşeşte să fie o reconstituire sintetică a atmosferei sinistre din anii ’50 – ’70, deşi se urmăreşte firul vieţii unui singur personaj tragic, prins în vâltoarea transformărilor impuse de „dictatura proletariatului”. Concepţia unei reconstituiri din flashback-uri succesive a dramei trăite de Gary, numele de răsfăţ al lui I.D. Sîrbu, se insinueză într-un incipit extras din scrierile scriitorului, cuvinte reluate apoi în gamă ironică în prima scenă. Silueta fragilă a lui Gary pune în evidenţă vulnerabilitatea lui în faţa organelor de Securitate, pictate în tuşe abjecte. Carol Erdös şi-a dorit mult să-l întruchipeze pe Gary pe scenă, mai ales că l-a cunoscut în tinereţe pe scriitorul omagiat, simţindu-se ataşat emoţional de destinul său. Aşa că regizorul i-a oferit şansa aceasta şi rezultatul e îmbucurător. Carol Erdös a evoluat în spiritul lui Gary, excelând mai ales în monologul final, redat ca un strigăt al conştiinţei îndurerate.

O incizie în trupul cangrenat şi puhav al regimului poliţienesc, duhnind de monstruozităţi oribile, operează regizorul călăuzit spre rezolvări insinuante, groteşti, de textul lui Valeriu Butulescu. Ororile din noaptea totalitară sunt adunate şi puse pe tapet într-o primă secvenţă tratată în stil compozit: bătăi, interogatorii, viol, ridicări de la domiciliu, totul pe fondul unor marşuri mobilizatoare şi a unei prezenţe inocente, o pionieră cu cravată roşie, care nu ştie în ce lume trăieşte. E un bum scenic detunător, provocator, aruncat agresiv spre spectator, din care se desprind apoi celelalte scene în derulare tensionată. Ironia mânuită cu dibăcie de scenarist, axată în general pe dialog şarjat, e augmentată în registru comic şi vizual de regizor. Personajele au nume caracterologice, ilare: Vulpoi, Măciucă, Limbău, Lupescu. Relaţiile ierarhice din cadrul serviciilor Securităţii sunt grosier caricaturizate. Actorii intră în transa persiflării cu vădită plăcere. Aroganţa căpitanului Vulpoi, mediocritatea şi îndoctrinarea lui fanatică e servită în tranşe foarte reuşite de comic buf de Laurenţiu Vlad, interesat să stârnească râsul mai presus de orice. Îl secondează în strict şablon cazon Alexandru Cazan în Lupescu, slugă împietrită în servilism rizibil. Superiorul lui Vulpoi, colonelul Adam, conturează în discreţie profilul unui intelectual duplicitar, vândut regimului pentru un trai mai bun. Daniel Cergă simte mai bine personajul în calitatea lui de fost coleg al lui Gary. Ciucă şi Măciucă formează un cuplu de miliţieni prostovani cu extincţie spre clovnerii drăguţele, evoluţii fără stângăcii evidente aparţinând lui Sergiu Fînte şi Gheorghe Stoica. Limbău te duce cu gândul la personajul Limbă al lui Jean Constantin din filmele lui Nicolaescu, dar Dorin Ceagoveanu are o ardere de scurtă durată. Adevărată demonstraţie de dibăcie actoricească dovedeşte Izabela Badovics în rolul Avocatului în scena aşa-zisă a procesului. Ea reprezentând atât acuzarea cât şi apărarea, vorba ei îngânată ostentativ aruncă în derizoriu orice pledoarie avocăţească din vremea proceselor măsluite. Atunci ca şi acum. Puterea politică manevrează discreţionar pe toate aceste instrumente ale puterii judecătoreşti. Insinuarea e evidentă. Repet: atunci ca şi acum. Chiar şi persoana judecătorului e caraghios distorsionată. Judecătorul e gonflat în postură de siamezi: Oana Crişan şi Mihai Sima. Ion Stoica în rolul Bordei e încă o unealtă care ajută la mascarada înscenării procesului.

Sinistra structură a statului poliţienesc e întărită vizual prin decorul realizat de Vilhelmina Kuron Békési. Imense rafturi cu dosare din arhivele Securităţii flanchează scena sugerând spaţiul concentraţional în care şi-au târât viaţa românii aproape o jumătate de secol. Desigur, I.D. Sîrbu, numit de prieteni Gary, e una dintre victime.

Spectacolul lui Horaţiu Ioan Apan are un final extrem de puternic. Un imn religios se revarsă peste destinul acestui nedreptăţit al sorţii, sugerând mântuirea întru Hristos. Gary zace, prăbuşit la pământ, iar deasupra lui plutesc în aer cărţile scrise, rămase ca embleme ale rezistenţei în faţa unui regim politic opresiv. Omul a fost înfrânt, opera se ridică deasupra. Era mai sugestiv dacă aceste cărţi s-ar fi ridicat chiar din trupul firav al actorului. Tricolorul cu stema comunistă ataşată ulterior coboară peste scenă. Apoi, stema este decupată şi prin gaura amintind de revoluţia decembristă privim spre noi, cei de azi. Imagine de mare forţă care încheie un „proces” măsluit, evocat emoţional din neagra noastră istorie. Din păcate, un proces oricând repetabil. Pentru excepţionala realizare a finalului nu mă pot abţine să citez din cartea scriitorului croat Boris Buden Zonă de trecere, sunt gânduri decupate parcă din mintea regizorului. Gaura din steagul românesc reprezintă „ruptura radicală cu trecutul; când gaura a fost închisă la loc, s-a recunoscut reconstituirea continuităţii istorice.” Prin calităţile lui, spectacolul lui Horaţiu Ioan Apan sare binişor din zona unui frumos şi meritat omagiu adus lui I.D. Sîrbu.


 

Bufonadă cu inserții morale

Marius Dobrin

 

Horațiu Ioan Apan a făcut o alegere îndrăzneață prin felul în care a regizat Procesul. Montările ce i-au fost dedicate, până acum, lui Ion D. Sîrbu au mers pe linia unui tragism destul de schematic, derivată, poate, din absența unor repere de substanță în reprezentarea comunismului. Cum autorul piesei, Valeriu Butulescu, a căutat să aplice un imprimeu comic pe țesătura dramatică a unui episod din zbuciumata biografie a petrileanului exilat la Craiova, regizorul a apăsat pedala acestui comic. Replicile cu umor, mergând pe filiera dramaturgiei noastre clasice, sunt asamblate într-o dinamică de bufonadă, grotescă pe alocuri, îngroșată cel mai adesea, surprinzător rezervată personajelor reprezentând represiunea. Pe când, în realitate, Gary a fost etichetat ‘bufon metafizic’ iar Virgil Nemoianu îl descria ca fiind de un „jovialism feroce”. De parcă am privi un film fotografic, cu imaginile în negativ. Dacă în fața gravității anchetatorilor Sîrbu a jucat, din spirit de supraviețuire, rolul de nebun, precum un bufon, pe scena petroșeneană personajul său este de o luciditate gravă și cei care-l înconjoară stârnesc iureșul de bufonadă, până la impietatea de bastonadă, la un moment dat. Eroul principal rămâne drept, cu orice risc, o ilustrare a unui reper moral fără ezitare. Erdös Carol își asumă postura celui care vede limpede dincolo de iureșul unei cavalcade de absurd incontrolabil, ușor confundabil cu „nebunul cu ochii lui închiși”, avertizând lumea asupra unui mare pericol: „Prostia este cea mai periculoasă formă a cruzimii… ”

Verticalitatea simbolică a lui Gary se asociază decorului alcătuit din rafturi cu elemente constructive strâmbe. Békési-Kuron Vilhelmina ridică un adevărat zid din stelaje uriașe, cu pereții înclinați și cu toate rafturile înclinate, simbolizând, prin personajul principal, sintagma „să stam strâmb și să judecăm drept”. Pentru că asta face Gary la adresa unei societăți dar și dincolo de cadrul istoric, vorbele sale fiind oricând valabile. „Conştiinţa e un bun intim, personal! Ceva ce nu ţi se poate confisca în urma unei percheziţii… ”

Erdös Carol joacă în dulcele stil clasic și cuvintele sale se evidențiază ca la o lectură caldă a învățătorului: „Conştiinţa este candela spiritului”.

Paradoxal, poate, tragismul este atributul altui personaj, Adam, colonelul de Securitate, colegul din studenție al lui Gary. Înțelegând perfect ticăloșia regimului, suferind pentru asta dar continuând să-l servească, justificările fiind la îndemână, el încearcă să tempereze elanul morbid al informatorilor sau efectele incompetenței și lipsei de scrupule a subalternilor. Și cade victimă, vinovat și nevinovat, totodată. Un rol sensibil interpretat de Daniel Cergă, ale cărui privire și rostire sunt de urmărit. „Metafizica lui va fi strivită sub cizmele vulgarităţii şi prostiei… Pentru regim, individul nu reprezintă nimic. E serie şi număr! Colectivitatea e totul!” În schimb cuplul Vulpescu – Lupoi, personaje aidoma numelor purtate, este făra nicio tresărire de conștiință expresia diabolicului din acel regim. Legat de simboluri, este inedită alegerea culorii hainelor de piele ale celor trei securiști, o nuanță pală de roșu-vișiniu pal, în dauna negrului din realitate. Laurențiu Cazan este ca o ‘vulpe’, cu o șiretenie ca de fabulă când își momește superiorul spre o capcană:

„VULPESCU (umil): Ce spune radioul imperialist, tovarăşe căpitan?

LUPOI (râzând): Mă tragi de limbă, şmechere? ”

Ușor prea rigid, fără o tușă marcată, sublocotenentul poate fi imaginat securistul subtil din a doua jumătate a comunismului. ‘Lupul’, interpretat de Laurențiu Vlad, este cel care dă tonul bufonadei, cel mai adesea îngroșat, spre grotesc și chiar spre facil. Are o seamă de replici generoase în comic, valorificate, undeori dezordonat, este pivotul care direcționează spectacolul. Apropo de replici, Valeriu Butulescu apelează la câteva referințe din dramaturgia noastră sau chiar din lirică. Un personaj foarte interesant creează Dorian Ceagoreanu, cu o rostire foarte bună și o expresivitate consistentă. Limbău este mai mult decât informatorul care a pus amprenta pe o epocă, are trăsături de Iago și de Uriah Heep. Perechea sa în proces, martorul de profesie, Bordei, este amuzant în scurta apariție a lui Ion Stoica. Prea puțin izbutite îmi par celelalte personaje gândite după aceeași logica a perechii. Sergiu Fîrte și Gheorghe Stoica, adică numiții Ciucă și Măciucă, coboară o dată mai mult ștacheta. Ingenioasă soluția regizorală a unui judecător ‘dicotiledonat’ (Oana Crișan și Mihai Sima), o multiplicare inutilă în spirit practic, amintind de tribunalele asesorilor populari, remarcat prin replicile obsesiei infractiunii de a fi taiat un vițel. Caraghiosul este coborît și mai mult prin felul în care ni se prezintă o altă asociere, de data asta perfect justificată, avocatul apărării fiind, în epocă, la fel de acuzator precum procurorul. Izabela Baldovics este astfel în postura nefericită a contactului dintre burlescul pe un subiect dramatic și drama în sine.

Spectacolul se sprijină cu nădejde pe decor și pe rolul principal.

Békési-Kuron Vilhelmina a construit un spațiu funcțional pe care Horațiu Apan l-a valorificat creativ într-o variație de situații, de la spionare la metafora societății orwelliene a dosarelor. „Fiecare om are un destin… Fiecare destin are dosarul său” este un motto perfect. Jocul de lumini și prăbușirea rafturilor grele de dosare sunt ingredientele consistente estetic în spectacol. Iar Erdös Carol va rămâne memorabil cu monologul prin care Gary își afirmă crezul moral în fața lumii atinse de microbul fatal. Atunci și oricând. Rostirea sa apăsată, gesturile cu un ritm care lasă răgaz cuvintelor să se aștearnă…

„Prostia e molipsitoare, se transmite. Ea poate deveni o boala cronică. Prostia se adună precum norii, se conglomerează precum pietrele și poate schimba legile naturii, întorcând pe dos echilibrul naturii și cel moral. ”De meditat este taman în ce măsură oamenii pot cădea lesne în păcat. Amuzați de caraghioslîcul unor situații, ca atunci când râdem de alții care cad pe o coajă de banană, totdeauna alții. Ce ușor ajung să aplaude ritmat pe acordurile unui cor sovietic! Erdös Carol este o dată mai mult emoționant știind că-l întruchipează pe Gary bacs, eroul adolescenței și tinereții sale, regândindu-l la vârsta scrierilor care l-au impus definitiv în conștiința noastră. „Dacă iadul e pavat cu utopii, raiul nostru valah este dotat cu libertatea de a putea râde, bârfi, critica, amestecând lacrima cu veselia, disperarea cu speranța și frica de curaj cu curajul fricii. Iar eu râd.”